Ce nu trebuie să uităm despre marile personalităţi din literatura română, sărbătorite în luna ianuarie:

6 ianuarie, 2015 Fara comentarii

Practic, nu există nici măcar un scriitor care să fi scris istorie şi a cărei existenţă să i l caragiale si mihai eminescunu fie un paradox din măcar unul, dacă nu dintr-o infinitate de puncte de vedere. Cu alte cuvinte, toţi oamenii de geniu sunt loviţi de acelaşi blestem al vieţii trăită ca un paradox. De la Eminescu, cel care a fost un paradox, vorba românului din cap până în picioare, pornind de la data exactă a naşterii, continuând mai ales cu faptul că era regele romantismului, dar a fost singur toată viaţa, continuând cu moartea şi mai ales motivele şi modul survenirii acesteia şi terminând chiar cu sursa de inspiraţie şi adevărata sa naţionalitate (turc, evreu, hindus sau român), la Einstein care a realizat atâtea pentru Omenire dar a început cu corijenţe grave la însuşi domeniile în care a excelat (fizica şi matematica) şi în nici un caz utimul şi nici cel din urmă dramaturgul de excepţie Ion Luca Caragiale: şi el a fost un geniu în domeniul dramaturgiei şi nici el nu a fost ferit de paradoxuri.

 

Adevărata zi de naştere a dramaturgului I. L. Caragiale

 

Un mare paradox din viaţa celui care merită, până în prezent cel puţin, titlul deloc uşor de atribuit cuiva de „luceafăr” al dramaturgiei româneşti, Ion Luca Caragiale, îl reprezintă însăîşi data lui de naştere. În tipare s-a împământenit faptul că în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (astăzi I. L. Caragiale), se naşte Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Şt. Caragiale şi al Ecaterinei (născută Caraboa). Dar, totuşi există şi persistă încă destul de serios întrebarea când s-a născut de fapt şi de drept I. L. Caragiale? „Data naşterii lui Ion Luca Caragiale a suscitat mai puţine controverse decât aceea a lui Mihai Eminescu, deşi aburul de mister care a învăluit evenimentul în timpul vieţii scriitorului şi în deceniile imediat următoare dispariţiei sale nu a fost încă pe deplin risipit nici în zilele noastre. Contemporanii marelui scriitor nu erau foarte dumiriţi în această chestiune, iar documentele se băteau adesea cap în cap. Garabet Ibrăileanu, de pildă, apela la cunoştinţele în materie ale unuia dintre prietenii apropiaţi ai lui Nenea Iancu, Paul Zarifopol, întrebându-l într-o scrisoare: „Anul naşterii e: 1852 sau 1853? Dumneata ce ştii în privinţa asta? Sunt argumente şi pentru o dată şi pentru alta”. Lazăr Şăineanu obţinea, la aceeaşi întrebare, un răspuns sec, telegrafic: „Născut la 1852, în comuna Mărgineni, judeţul Prahova”. În Albumul Societăţii Junimea, Caragiale figura însă ca născut „în 1853 ianuar 29, Mărgineni – Prahova”. Depoziţiile împricinatului însuşi sunt, la rându-le, contradictorii. În mai 1894, la naşterea fiicei Ecaterina, viitoare Logadi, Caragiale figurează în actul notarial de succesiune cu vârsta declarată de 41 de ani, ceea ce prezumă că s-ar fi născut în 1853. Acelaşi an rezultă şi din schiţa cu vădite inflexiuni autobiografice Boborul! a cărei acţiune este plasată în 1870, în timpul celebrei republici de la Ploieşti când, după cum autorul precizează fără echivoc, „Eram de şaptesprezece ani…”. Toate bune şi frumoase, numai că în Registrul stării civile pentru morţi din 1896 (anul decesului arhitectului Gaetan Burelly, socrul său) este menţionată o altă declaraţie a ginerului, adică a domnului I.L. Caragiale personal, precum că are vârsta de 42 ani, un calcul aritmetic simplu omologând ca an de naştere 1854 (!?). Iar pentru ca încurcătura să fie completă, într-o scrisoare către Horia Petra-Petrescu din februarie 1908, acelaşi Caragiale schimbă calimera şi dă, manu propria, o asigurare fermă: „M-am născut în anul 1852, la 30 ian. (Trei Ierarchi), st. v. dis de dimineaţă…”. Uniţi în cuget şi-n simţire exegetică, majoritatea biografilor scriitorului au luat de bună data de 30 ianuarie 1852, iar ea a fost acceptată consensual şi transformată în sărbătoare culturală cu toate că nu beneficia de susţinerea vreunui document oficial. Ba, chiar în pofida şi cu sfidarea a ceea ce a rămas multă vreme singurul act scris provenit dintr-o sursă instituţională: copia după extrasul de naştere înregistrat la nr.3/1852 din registrele stării civile şi eliberat de Primăria comunei Haimanale în noiembrie 1906 după condica bi­sericească. Documentul poartă semnătura primarului şi secretarului primăriei, fiind întărit cu autoritatea şi numele preotului şi consfinţeşte negru pe alb anul una mie opt sute cinzeci şi doi luna februarie, I, ca dată de naştere a pruncului Ion de sex bărbătesc, avându-i ca părinţi pe tatăl Luca Şt. Caragiale şi pe mama Ecaterina, iar ca naşă pe Maria Caragiale. Putea merge spiritul ludic al lui Caragiale până la a-i furniza exegetului său o dată diferită cu trei zile de aceea atestată documentar doar pentru a plăti cu o farsă insistenţa acestuia de a intra în posesia unor detalii bio­grafice inutile, după părerea scriitorului? Întrebarea nu are nimic retoric într-însa: sunt cunoscute nemulţumirea şi iritarea pe care i le provocau lui Caragiale tentativele cercetătorilor literari de a obţine referinţe biografice direct de la sursă. Lui Horia Petra-Petrescu îi scrie ironic în octombrie 1906: „…Mărturisesc că nu înţeleg. Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele! Şi eu socotesc că d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic de literatură şi artă – iar nu despre umila mea familie vreunul eraldic”. Cu la fel de puţină solicitudine, în pofida amabilităţii tonului, este întâmpinată rugămintea liceanului Herbert Kanner şi a profesorului său de a-i sprijini în elaborarea unei dizertaţii furnizându-le oarecari amănunte autobiografice; „Dar eu gândesc că nici nu-ţi trebuiesc pentru disertaţiunea d-tale… Când ai d-ta o pereche de ghete, şi ieftine şi potrivite, poartă-le sănătos, şi nu-ţi mai pese de locul naşterii autorului lor şi de împrejurările vieţii lui, care n-au deloc a face cu ghetele d-tale”. După cum se ştie, Caragiale s-a situat mereu pe o poziţie extrem de evazivă faţă de orice avea legătură cu ori­ginile, obârşia şi chiar locul naşterii sale (despre dată n-are sens să mai vorbim…). Până şi seminţia sa este un paradox: ba se pretindea „nepotul unui bucătar grec” (cu varianta „arnăut”) sau „strănepotul unui barcagiu grec, venit cine ştie de unde pe meleagurile acestea”, fie „sămânţă de idriot, vecinic doritor de alte orizonturi”, fie de „viţă arvanit”, sancţionând grandomania aristocratică a fiului Mateiu cu vorbe proaste şi gesturi plebeiene. „Uite, a rămas urma tavei cu plăcinte pe care au purtat-o strămoşii noştri”, îi strigă cinic tatăl arătându-i odraslei înfumurate creştetul capului. Cu aceeaşi dezinvoltă uşurinţă pretinde ba că are doar cinci clase şi şcoala vieţii, ba că nu e nici impiegat, nici profesor, „fiindcă n-am umblat la şcoală”. În mai multe rânduri merge cu improvizaţia până la a susţine că s-a născut la… Ploieşti, „oraşul meu natal”, cum îl numeşte în Grand Hotel „Victoria Română”. Dar nu numai aici. „Sunt copil al Ploieştilor”, afirmă el într-o cuvântare politică, iar în corespondenţa cu prietenii repetă: „De fel sunt ploieştean…” sau „Din Ploieşti am pornit…”. În atare circumstanţe mi se pare firesc să ne întrebăm: de ce ar fi mai demne de încredere depoziţiile sale privitoare la data naşterii – şi ele la fel de diferite de la an la an şi de la caz la caz? Cel mai prestigios dintre biografii lui Caragiale, Şerban Cioculescu desconsideră nonşalant un act oficial şi se lasă sedus de farmecul narativ al relatărilor din memorie ale unui scriitor-prieten tulburat de dispariţia subită a maestrului. Gest cu atât mai bizar cu cât copia după extrasul de naştere, despre care am amintit anterior, îi este foarte bine cunoscut lui Cioculescu, dat fiind faptul că a fost descoperit şi pus în circulaţie publică chiar de el. Spiritul raţionalist şi acribia sunt abandonate fără remuşcări, iar Şerban cel Rău sfidează dictonul „acta, non verba” preferând să acorde credit nelimitat articolului publicat de un alt Şerban, Al., în nr. 16/1912 al revistei Flacăra „Momente… inedite din viaţa lui Caragiale, aflate de la Al. Vlahuţă” în care autorul Scrisorii pierdute oferă despre propria naştere o versiune sentimentaloid-patetică, romanţioasă cât cuprinde şi, pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale, cam paralelă cu realitatea. Iată fragmentul cel mai edificator: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge; viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţi de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemâncată, pe o saltea de paie… Vântul vâjie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri grozave… şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziua se uşu­rează. Naşte un copil fără noroc. Ei bine, copilul ăla sunt eu!…”. În Viaţa lui I.L. Caragiale, Şerban Cioculescu nu ezită să amendeze inexactităţile flagrante strecurate în text: menţionarea Ploieştilor ca loc al venirii scriitorului pe lume, imaginea deplorabilă a casei părinteşti, cotropită de semnele unei pauperităţi inventate adhoc, aberaţia acelui „parcă văd…” menit să confere autenticitate evocării din care se poate înţelege, însă, că adultul care vorbeşte ar fi asistat la propria naştere. Iată cum rezumă criticul pasajul din Flacăra: „Era iar­nă, într-adevăr, poate cea mai aspră iarnă, după blândul climat local, în noaptea de 29-30 ianuarie 1852, şi pruncul a văzut lumina zilei în zori. Tatăl, în ziua botezului, a dat ca zi de naştere 1 februarie, desigur nu din rea-credinţă, dar din zăpăceală”. Să ne aplecăm cu un pic de atenţie asupra acestor câteva rânduri. Faptul că Şerban Cioculescu preia cu aplomb aprobativ informaţia că era iarnă este întru totul o.k.: într-adevăr, în general, în ianuarie e iarnă, nimic de zis. Să concedem că şi asupra asprimii ei criticul se pronunţă în cunoştinţă de cauză, iar dubitativul „poate” survine în text aşa, pentru culoare locală. Nu este exclus, de exemplu, ca Şerban Cioculescu să fi verificat informaţia meteorologică consultând niscaiva documente ale vremii. Dar nici sigur nu este! De-aici încolo, însă, textul glisează fin, dar decis spre fantezie epică. De unde va fi ştiind Şerban Cioculescu în ce stare de agregare sufletească era tatăl în ziua botezului? Şi de ce-ar fi fost el cuprins de o „zăpăceală” atât de profundă încât să încurce cu nu mai puţin de trei zile data de naştere a fiului său? Era emoţionat până la pierderea uzului raţiunii? Între naştere şi botezul consumat pe 7 februarie 1852 se scurge, totuşi, o săptămână şi mai bine – timp suficient pentru ca fericitul tată să-şi fi revenit din bucurie, dar insuficient pentru ca memoria să-i joace o asemenea festă calendaristică. Zăpăceală, zăpăceală, dar trei zile diferenţă între data naşterii şi data declarată mi se pare cam mult.“, se arată în lucrarea lui Gelu Negrea din revista Luceafărul.

 

Să punem punct controverselor despre naşterea Luceafărului. Mihai Eminescu: „M-am născut pe 20 decembrie 1849″!

 

Naşterea Luceafărului – una dintre cele mai dezbătute controverse din literatura română- ar trebui să nici nu fi existat vreodată. Devreme ce există documenete certe din care reiese că Eminescu însuşi a consemnat pentru posteritate data naşterii sale, nu mai au nici un rost „săpăturile” în „şantierele arheologice” ale literaturii române. „Mihai Eminescu s-a născut Mihail Eminovici, la data de 15 ianuarie1850, la Botoșani şi a decedat la data de 15 iunie1889, la București.”- cam aşa începe orice prezentare biografică a poetului nostru naţional. Mulţi se feresc să mai amintească de controversele iscate şi intens dezbătute în cele mai înalte forumuri din ţară dar nu numai, pe marginea exactităţii datei de naştere a poetului care, dacă nu s-ar fi născut, fără îndoială, am fi avut nevoie să îl inventăm. Poate fac acest lucru din neştiinţă, dar cel mai probabil fie din dorinţa de a lăsa lucrurile aşa cum sunt, pe ideea unui kitsch de genul că s-ar ştirbi memoria poetului dacă am dezbate chiar orice amănunt legat mai ales de viaţa sa, nu neapărat de operă, fie de teamă, căci este ştiut, la nivel general, faptul că realitatea, de cele mai multe ori doare. Iar vorbind de data exactă a naşterii, mai ales cei care vor să ascundă adevărul morţii Luceafărului se tem că s-ar putea naşte noi teorii cu privire la vârsta decesului iar de aici, în apărarea lui Titu Maiorescu şi ai celorlaţi „călăi” ai lui Eminescu, aşa-zisa „rezistenţă”, ar fi capabilă să conteste chiar şi faptul că a fost un geniu de care, vorba aceea, ne-a dovedit din plin prin opera sa de o valoare incontestabilă. Toate acestea, mai ales că nu este pentru prima dată în istoria literară şi chiar în cea militară, când geniul este asociat mai degrabă cu vârsta decât cu realizările, trasându-se infinite paralele între manifestările de orice fel şi vârsta petrecerii acestora. Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminaruluiGheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldoveiși al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase, de unde şi ateismul poetului nostru naţional, la care a ajuns după ce îşi manifestase puternic înclinaţiile către religia greco-catolică, cult creştin la care renunţă încă din primii ani de şcoală, mulţi susţinând că încă de la vârsta de şapte ani ar fi început să se comporte ca un ateu. În ceea ce priveşte originea poetului nostru naţional, s-au descoperit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844 și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Revenind asupra datei de naştere a poetului, facem precizarea că deşi sunt cunoscute vreo trei vehiculări distincte, nu poate fi luată de bună nici măcar cea pe care tatăl său a menţionat-o, într-o adnotare, pe o margine de pagină a unei psaltiri vechi, atâta timp cât Eminescu însuşi a spus care este data naşterii sale. Mai exact, peste toate datele vehiculate, este normal să primeze cea de 20 decembrie 1849, dată scrisă de Eminescu însuşi, sub semnătura sa proprie. Asta dacă nu dăm crezare conspiraţioniştilor care vor să ne determine să acceptăm ipoteza că era nebun, situaţie în care s-ar spune că nu avea discernământul necesar să îşi consemneze într-un document propria lui zi de naştere. Ceea ce este o gravă greşeală, mai ales că „nebunia eminesciană” a fost fabricată din lipsă de alte imbolduri la… crimă! Astfel, într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie1849. Aceasta, deşi în documentele gimnaziului din Cernăuți, unde a studiat Eminescu, este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea sa intitulată „Eminescu și poeziile lui” şi ieşită de sub lumina tiparului în anul fatidic al morţii poetului naţional, respectiv 1889, citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu, preluând concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu, pe care o fixează la cea pe care oficial o cunoaştem şi astăzi, respectiv 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani. În acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună (ianuarie). De când ne ştim ca neam pe aceste meleaguri, cu excepţia cazurilor extreme în care bebeluşul era declarat grav bolnav, chiar pe moarte, nu se mai ţine cont şi se face botezul indiferent de data naşterii. În restul cazurilor însă, nu au fost înregistrate alte cazuri pe meleagurile patriei noastre, în care un copil să fie botezat la mai puţin de o lună de la naştere. De regulă, trec chiar trei luni între cele două evenimente. În atare situaţie, nu are cum ca data botezului să fie la mai puţin de o săptămână de la naştere, situaţie în care, ori a fost botezat la o lună şi o zi de la naştere care astfel s-ar fi produs atunci când susţine însuşi Eminescu, repsectiv pe 20 decembrie 1849, ori datele consemnate în registrul bisericii cu pricina sunt eronate. Oarecum bizar, data de 15 ianuarie 1850 este confirmată ca şi dată a naşterii poetului de însăşi sora lui, Aglae Drogli. Aceasta însă are altă dilemă: este nemulţumită de faptul că locul oficial al naşterii lui Mihai Eminescu nu a fost declarat Ipotești-ul. Judecând după un articol al ziarului „Adevărul”, reiese că încă de la data de 24 ianuarie 2011, Mişcarea Civică „Mihai Eminescu” din Timişoara se chinuie să dea un exemplu restului României, militând drastic pentru restabilirea adevărului cu privire la ziua de naştere a marelui poet. Şi aceştia susţin că Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849, iar nu pe 15 ianuarie 1850, dată care este învăţată în şcoli. „Mihai Eminescu a fost nu doar cel mai mare poet, ci şi un important vector societal al poporului român. E important să se facă dreptate şi pentru restabilirea adevărului. Mai bine mai târziu decât niciodată. Ne bazăm pe două dovezi clare în acest sens. Prima este chiar una din scrierile lui Mihai Eminescu în Societatea Junimea. A doua este o scriere al tatălui său care a notat: astăzi s-a născut fiul nostru. Argumentul pentru care se menţine această zi este că 15 ianuarie 1850 a rămas o dată prea cunoscută şi acceptată de mari critici şi istorici”, a declarat Lorin Fortuna, preşedintele Mişcării Civice „Mihai Eminescu”; mişcare care contestă, sub auspiciile dovezilor din care reiese că ceea ce este declarat, la nivel oficial, nu este şi adevărat, chiar şi desemnarea zilei de 15 ianuarie, ca şi Zi a Culturii Naţionale. Şi mai interesant este faptul că membrii acestei îndrăzneţe mişcări sunt susţinuţi şi de o amplă serie de eminescologi, care susţin că 15 ianuarie 1850 este ziua în care s-a înregistrat juridic la oficiul stării civile naşterea copilului Mihai Eminovici, nu şi data la care s-a născut poetul şi recurg la dovezile despre care vorbeam anterior în susţinerea acestei teze. „Quid est enim veritas? (Ce este oare adevărul?). În cazul naşterii lui Mihail Eminovici, există un act de botez, unde este consemnată ca zi de naştere data de 15 ianuarie 1850 şi o tradiţie care spune că el s-a născut la 20 decembrie 1849. Care este adevărul? Actul de botez este semnat de tatăl poetului, Gheorghe Eminovici şi de bunicul matern, Vasile Juraşcu: două semnături apăsate, grele, date în faţa preotului, probabil lângă altar. Tradiţia este consemnată într-un registru al „Junimii” – şi are o singură semnătură, la fel de adevărată însă: cea a lui Mihail Eminescu. Nu sunt dintre cei care fac „pedagogie naţională” sau „liniştesc poporul”, etc. Alegeţi, aşadar, Dumneavoatră, sau cititorii Dumneavoastră, sau toţi românii dornici să aleagă. Vă mai adaug că secolul al XIX-lea era în urmă cu 12 zile, la noi, faţă de calendarul gregorian – deci datele concurente ar fi 20 decembrie 1849/2 ianuarie 1850 – şi 15/27 ianuarie 1850. Eu consider că poetul îşi ştia din familie  cele două date de naştere, pe cea „oficială” (15 ianuarie 1850) şi pe cea „particulară” (20 decembrie 1849) – declarându-le, după caz, pe una sau pe alta – dar serbându-şi cu prietenii data particulară, intimă oarecum. Nu vâd nimic rău în a informa lumea despre aceste amănunte; la noi s-a înstăpânit, însă, ziua de 15 ianuarie ca zi de naştere a lui Eminescu. Este lăsată tatălui şi a bunicului patern: voinţa lor stabileşte adevărul – care trebuie neapărat să aibă un adjectiv: să-i spunem adevărul istoric.”, se arăta într-un interviu acordat website-ului www.agentiadecarte.ro, la data de 17 ianuarie 2014, de către o somitate în domeniul cercetării eminesciene, Nicolae Georgescu. Concluzionând, Eminescu însuși considera că data sa de naştere este 20 decembrie2. Aceasta şi faptul că data de 15 ianuarie este confirmată de registrul bisericii din Botoșani, unde a fost botezat, deşi despre acest lucru, George Călinescu a adus argumente serioase că este o postdatare, sunt lucruri pentru care, cel mai corect ar fi dacă, în instruirea generaţiilor viitoare, dascălii ar consemna ambele date (de ex.”(…) născut,după unele surse, la 15 ianuarie 1850 sau la 20 decembrie 1849, după declarațiile poetului, ale tatălui său și alte surse neverificabile”), iar în studiile ştiinţifice, ar trebui să se consemneze ca dată 20 decembrie 1849. Pentru că şi aceasta este încă o controversă importantă, se cade să zăbovim puţin şi asupra locului adevărat al naşterii Luceafărului. Aici e oarecum mai simplu: există două variante şi nu sunt foarte îndepărtate, cel puţin discutând din punct de vedere geografic, respectiv: Ipoteşti şi Botoşani. Acestea sunt cele două ipoteze pe care dezbat de vremuri bune eminescologi renumiţi, însă s-au mai strecurat şi alte „versiuni”. Una ar fi că s-a născut în localitatea Dumbrăveni, dar nu s-au adus argumente solide nici măcar asupra faptului că poetul ar fi fost, vreodată şi în vreun fel, în timpul vieţii sale, legat de această zonă, fapt pentru care cred că, în discuţie, ar trebui să rămână variantele Botoşani sau Ipoteşti, balanţa înclinând însă, din tot ce s-a descoperit până acum, spre Ipoteşti. Un argument solid fiind, în acest sens, chiar declaraţia sorei poetului Aglae Drogli, care chiar a cerut impetuos ca locul oficial al naşterii să fie consemnat Ipoteşti-ul. „Aici e mai greu de stabilit un adevăr istoric. Bunul simţ ar cere ca pruncul să se fi născut la Botoşani, unde tatăl său avea casă, unde erau alte condiţii decât la Ipoteşti. În discuţie au mai intrat şi Dumbrăvenii, unde i s-a ridicat primul bust lui Eminescu, în 1902, pe soclul căruia stă scris că aici s-ar fi născut. Gheorghe Eminovici a stat în Dumbrăveni din 1836 până în 1849-50, aici s-a căsătorit cu Raluca Iuraşcu în 1840, au avut primii şase copii de până la Mihail (dintre care, două fete au decedat şi tradiţia spune că sunt înmormântate în cimitirul de aici). Aici, un pictor ambulant austriac i-a făcut Ralucăi Eminovici acel portret cunoscut. Cu banii strânşi din administrarea moşiei Dumbrăveni, căminarul a cumpărat moşia Ipoteşti unde s-a stabilit prin 1850. N-a rupt relaţiile cu Dumbrăvenii după această mutare. De altfel, locurile sunt aproape unul de altul. Stând în Dumbrăveni, la marginea comunei, vezi într-o zare de ceaţă Joldeştii, satul Ralucăi Juraşcu, iar undeva, la stânga, ţi se explică simplu că se află, după orizont, Ipoteştii. Distanţe cam de 10-15 kilometri, încât la faţa locului te şi miri ce se insistă atâta pe exactităţi. Altceva pare mai important: căminarul era trecător pe aici, venea din altă parte, de la Călineştii lui Cuparencu, nu era om dintre oameni, nu avea neamuri sau rude între sătenii în care se stabilea ca funcţionar; deşi de aproape, totuşi venea de undeva. Raluca, în schimb, mama poetului, era cu neamul  de aici, din câmpurile şi deluşoarele acestea. Joldeştii, ei ar avea cel puţin acelaşi drept ca Dumbrăvenii sau Călineştii lui Cuparencu să intre într-un circuit eminescian.”, se arată în “Istoria Literaturii Române”, scrisă de George Călinescu. (sursa: extras din cartea “Eminescu, pe înţelesul drăgăşenenilor – ediţie revizuită şi adăugită”, de prof. Alina Rogobete, ianuarie 2014).

• Pagini realizate de prof. Alina ROGOBETE, Şc. T. Vladimirescu, Drăgăşani, Vâlcea

Cultural

Comenteaza articolul

(necesar)

(necesar)



Ziarele PubliPro


Pentru a citi un ziar dati click pe sigla lui...